Mă duce în locul unde arta se înțelege
cel mai bine cu natura, acolo unde se află veșnicia și sursa inepuizabilă de
viață, unde oamenii sunt darnici și prietenoși, unde pâinea și mălaiul se coc
în țăst, iar cusăturile și velințele mai au loc în cufărul cu zestre; în
locurile ei tainice, acolo unde se aprind diminețile și se sting liniștite în
amurg, numărând bucurii mari, mici, într-un septembrie de poezie și cântec, povestea
cu șarpele începe de acolo de unde „lumea e un
mister nesfârșit, care nu se cere dezlegat, dar care se poate adulmeca, se
poate lăsa urmat, ne putem lăsa cuprinși de el, provocați de el, putem să ne
lăsăm mintea provocată de acest cântec fără margini al lumii în care trăim.
Rămâne apoi pentru fiecare dintre noi să ne raportăm la acest mister și la
acest cântec așa cum vom ști mai bine, într-o poveste fără de sfârșit, precum
linia pe care o desenează corpul unui șarpe – simbol al unui început nesfârșit
și al unui final necunoscut…“
Acolo, în locurile ei dragi, învăluind
lumini rare și aerul blând, „în ziua când cerul nu va mai plânge, vor începe
ploile din ochii bunicilor“, ei mereu acolo, ea mereu cu o datorie, savurând
frumusețea și misterul la fel ca înainte, reușind să înnoade amintiri.
Iar singură, poezie să dăruiască o
frântură din cumințenia și lumina de acasă, în care încape lumea ei de ieri, de
azi.
Doamne, de n-ar obosi pentru tot ce se
poate împlini, pentru tot ce nu este pierdut! Și oricât de greu i-ar fi, să
meargă înainte! Acolo, în casa cu
coloane galbene ca ceara, casa bunicilor din Plopu, casa veche de 90 de ani,
acolo unde ARADOS-septembrie să ardă luminos.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu