VIOARA REGELUI MIHAI (DIN POZNAN) ȘI SINGURĂTATEA UNEI MUZICI CE NU S-A AUZIT NICIODATĂ (Kanteletar-ul zilei de azi)
Am copilărit undeva în sudul țării, într-un sat cu nume de copac tremurând, Plopu, și alături de niște bunici ca în povești. Copilăria mea a fost o copilărie legănată de povești – de tot felul de povești – de la cele specifice copiilor precum Poveștile din Valea-Cerbului, până la legendele populare cu personaje biblice precum Fecioara Maria și legenda bradului și a plopului, primul fiind binecuvântat de Fecioară pentru bunătatea de a-i fi permis să usuce hăinuțele micului Isus pe crengile lui, în timp ce tremurândul plop de azi tremură pentru că nu ar fi arăt aceeași bunătate precum bradul, sau legenda stejarului și a copilului Ștefan ce avea să ajungă cel Mare și până la poveștile despre familia regală a României. M-au fascinat toate, dar cele legate de Regii României erau aparte – păreau dintr-o altă lume, dar era o lume pe care bunicii mei o trăiseră. Așa am aflat despre Regele Mihai cum că ar fi, tot ca în povești, exilat din propria țară. Povestea Regelui Mihai era o poveste precum poveștile biblice sau poveștile din Valea Cerbului – o realitate la fel de străină pentru că, în afară de bunicii mei, nimeni nu mi-a vorbit până destul de târziu, despre el. Era o figură de poveste.
Am mai crescut, poveștile au început să prindă altă culoare, dar au continuat să mă legene și mai departe. Doar că povestea Regelui Mihai a început să devină mult mai reală odată cu anii 1990. Bunicul meu devenea tot mai amărât când apăreau știri despre singurătatea unui rege fără țară. Încă nu înțelegeam suficient nici tristețea, nici revolta bunicului destul de bine atunci când Regele Mihai nu a putut intra în țară, nici faptul că libertatea despre care auzeam la televizor că ar fi fost câștigată în 1989 nu se aplica și Regelui din poveștile copilăriei mele.
Au trecut ani mulți până când poveștile din Valea Cerbului și povestea Regelui s-au despărțit în sensul în care primele au rămas de domeniul fantasticului copilăriei, iar a doua a devenit istorie trăită chiar și de mine. Cu cât citeam mai mult, cu atât mai mult și, în același timp, mai puțin, înțelegeam despre istoria României și istoria Regelui.
Și au mai trecut niște ani până când, aflându-mă în Poznan, în vestul Poloniei, de ceva vreme și predând limba și literatura română studenților polonezi, am organizat, alături de prieteni din Asociația Cultural-Literară ARADOS, o seară de poezie româno-polono-celtică, o lansare de carte și câteva conferințe. Parte din programul invitaților prieteni veniți din România și Irlanda cuprindea și o vizită la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Poznan. Ziua era senină, final de aprilie, 2012. Încă nu se deschisese Grădina Botanică, drept pentru care alesesem pentru invitații mei Muzeul Instrumentelor Muzicale unde nici eu nu fusesem, de altfel, niciodată. Am parcurs cele câteva săli minunându-ne de varietatea și frumusețea instrumentelor ajunse multe dintre ele prin istorii uitate sau amestecate, prin donații sau destine întortocheate. La un moment dat, colegul de catedră și prietenul Tomasz Klimkowski ne strigă pe ceilalți trei însoțitori – pe mine, pe poetul și muzicianul galezo-irlandez Diarmuid Johnson și și pe poeta și bibliotecara din Alba Iulia, Felicia Colda. „Veniți, am găsit ceva extraordinar!” Ne-am îndreptat spre colțul sălii. În fața noastră se afla o vioară cu un chip de copil pictat pe suprafața lucioasă. „Îl recunoașteți?” – întreabă Tomasz. Ne uităm și nu ne dăm bine seama. Portretul de copil se pierdea deja în culorile șterse…nu recunoaștem nimic…apoi tot Tomasz ne arată inscripția, parțial ștearsă, în limba franceză de pe vioară: Oferită Regele Mihai I al României.. Portretul purta deasupra coroana regală în auriu. Ni sau muiat picioarele tuturor – vioara nu avea altă poveste decât că fusese făcută de un lutier varșovian și nu mai ajunsese niciodată la destinatar. Fusese regăsită după război, aflasem mai târziu de la directorul muzeului, dar istoria ei se pierduse în vremurile întunecate. Am stat cu toții minute în șir în fața acelui instrument, copleșiți. Copleșiți de emoție, uimire, surpriză, tristețe. Aveam în fața noastră un instrument care nu numai că nu ajunsese niciodată la destinatarul lui, Regele Mihai I, dar care avusese, și acest lucru îl înțeleg acum, la moartea Regelui, mai bine decât atunci, același destin precum copilul-rege al cărui portret îl purta – muzica viorii nu răsunase niciodată tot astfel precum Regele nu și-a putut împlini menirea de rege niciodată. Destinul Regelui Mihai I era destinul instrumentului – două destine suprapuse care, dacă s-ar fi întâlnit, s-ar fi întâlnit pentru a-și împlini fiecare menirea.
Am mai crescut, poveștile au început să prindă altă culoare, dar au continuat să mă legene și mai departe. Doar că povestea Regelui Mihai a început să devină mult mai reală odată cu anii 1990. Bunicul meu devenea tot mai amărât când apăreau știri despre singurătatea unui rege fără țară. Încă nu înțelegeam suficient nici tristețea, nici revolta bunicului destul de bine atunci când Regele Mihai nu a putut intra în țară, nici faptul că libertatea despre care auzeam la televizor că ar fi fost câștigată în 1989 nu se aplica și Regelui din poveștile copilăriei mele.
Au trecut ani mulți până când poveștile din Valea Cerbului și povestea Regelui s-au despărțit în sensul în care primele au rămas de domeniul fantasticului copilăriei, iar a doua a devenit istorie trăită chiar și de mine. Cu cât citeam mai mult, cu atât mai mult și, în același timp, mai puțin, înțelegeam despre istoria României și istoria Regelui.
Și au mai trecut niște ani până când, aflându-mă în Poznan, în vestul Poloniei, de ceva vreme și predând limba și literatura română studenților polonezi, am organizat, alături de prieteni din Asociația Cultural-Literară ARADOS, o seară de poezie româno-polono-celtică, o lansare de carte și câteva conferințe. Parte din programul invitaților prieteni veniți din România și Irlanda cuprindea și o vizită la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Poznan. Ziua era senină, final de aprilie, 2012. Încă nu se deschisese Grădina Botanică, drept pentru care alesesem pentru invitații mei Muzeul Instrumentelor Muzicale unde nici eu nu fusesem, de altfel, niciodată. Am parcurs cele câteva săli minunându-ne de varietatea și frumusețea instrumentelor ajunse multe dintre ele prin istorii uitate sau amestecate, prin donații sau destine întortocheate. La un moment dat, colegul de catedră și prietenul Tomasz Klimkowski ne strigă pe ceilalți trei însoțitori – pe mine, pe poetul și muzicianul galezo-irlandez Diarmuid Johnson și și pe poeta și bibliotecara din Alba Iulia, Felicia Colda. „Veniți, am găsit ceva extraordinar!” Ne-am îndreptat spre colțul sălii. În fața noastră se afla o vioară cu un chip de copil pictat pe suprafața lucioasă. „Îl recunoașteți?” – întreabă Tomasz. Ne uităm și nu ne dăm bine seama. Portretul de copil se pierdea deja în culorile șterse…nu recunoaștem nimic…apoi tot Tomasz ne arată inscripția, parțial ștearsă, în limba franceză de pe vioară: Oferită Regele Mihai I al României.. Portretul purta deasupra coroana regală în auriu. Ni sau muiat picioarele tuturor – vioara nu avea altă poveste decât că fusese făcută de un lutier varșovian și nu mai ajunsese niciodată la destinatar. Fusese regăsită după război, aflasem mai târziu de la directorul muzeului, dar istoria ei se pierduse în vremurile întunecate. Am stat cu toții minute în șir în fața acelui instrument, copleșiți. Copleșiți de emoție, uimire, surpriză, tristețe. Aveam în fața noastră un instrument care nu numai că nu ajunsese niciodată la destinatarul lui, Regele Mihai I, dar care avusese, și acest lucru îl înțeleg acum, la moartea Regelui, mai bine decât atunci, același destin precum copilul-rege al cărui portret îl purta – muzica viorii nu răsunase niciodată tot astfel precum Regele nu și-a putut împlini menirea de rege niciodată. Destinul Regelui Mihai I era destinul instrumentului – două destine suprapuse care, dacă s-ar fi întâlnit, s-ar fi întâlnit pentru a-și împlini fiecare menirea.
După vizita la muzeu, nici unul dintre noi nu a mai avut veselia de dinainte. Diarmuid a scris un poem dedicat Regelui, iar ziua aceea a fost marcată numai de poezie și muzică. Am revenit apoi după ceva vreme la muzeu cu studenții de la secția de Românistică de la Universitatea din Poznan. Emoția rămâne aceeași de fiecare dată când revin. Chipul copilului e însă, de fiecare dată, tot mai șters de trecerea vremii.
Vioara Regelui Mihai I, cadou pentru vârsta acestuia când ar fi împlinit 4 ani, a rămas un instrument de muzeu, un instrument a cărui muzică nu a fost cântată niciodată, un instrument singur. Astăzi, Regele Mihai pleacă pe ultimul lui drum, revenind acasă, dar la fel de singur așa cum a plecat, forțat de destin, dar și de oameni în urmă cu 70 de ani. Vioara, rămasă și astăzi în colțul unei săli de muzeu într-un oraș polonez, visează și astăzi la copilul pe care nu l-a întâlnit niciodată și la o țară unde nici ea, nici Regele nu au ajuns să trăiască așa cum li s-ar fi cuvenit. Adesea această țară vine în vizită la muzeu și atunci copilul mai zâmbește melancolic și duios de pe oglinda de lemn a instrumentului așa cum astăzi chipul Regelui ne zâmbește duios, melancolic și bun de pe ultimul lui drum, visând și el la muzica unei viori pe care nu a auzit-o, nici văzut-o vreodată.
Vioara Regelui Mihai I, cadou pentru vârsta acestuia când ar fi împlinit 4 ani, a rămas un instrument de muzeu, un instrument a cărui muzică nu a fost cântată niciodată, un instrument singur. Astăzi, Regele Mihai pleacă pe ultimul lui drum, revenind acasă, dar la fel de singur așa cum a plecat, forțat de destin, dar și de oameni în urmă cu 70 de ani. Vioara, rămasă și astăzi în colțul unei săli de muzeu într-un oraș polonez, visează și astăzi la copilul pe care nu l-a întâlnit niciodată și la o țară unde nici ea, nici Regele nu au ajuns să trăiască așa cum li s-ar fi cuvenit. Adesea această țară vine în vizită la muzeu și atunci copilul mai zâmbește melancolic și duios de pe oglinda de lemn a instrumentului așa cum astăzi chipul Regelui ne zâmbește duios, melancolic și bun de pe ultimul lui drum, visând și el la muzica unei viori pe care nu a auzit-o, nici văzut-o vreodată.
Dacă umbra de pe aceste scări ar fi a mea
Cu fiecare pas, aș auzi-o cum respiră greu ca o poartă.
Umbra de pe aceste scări respiră greu ca o poartă.
Umbra de pe scări e a mea.
Dacă umbra de pe val ar fi a mea
Aș auzi-o cum doarme greu ca o piatră.
Umbra de pe val doarme greu ca o piatră,
Umbra de pe val e a mea.
Dacă umbra de pe obrazul tău ar fi a mea
Aș auzi-o întrebând greu ca un os:
– Eu, copil al luminii,
Unde să-mi petrec aceste ore de întuneric?
Umbra de pe obrazul tău e a mea.
(Text scris în aprilie 2012, de Diarmuid Johnson, după vizita la Muzeul Instrumentelor și dedicat Regelui Mihai I. Textul s-a dorit, așa cum declară autorul, o discuție imaginară cu Regele Mihai. Ulterior a fost publicat în volumul bilingv The Woods Are Growing Younger/Pădurile întineresc, în traducerea românească a Emiliei Ivancu), Editura Eikon, 2013.)
FOTO : Vioara Regelui Mihai I, din Muzeul Instrumentelor Muzicale din Poznan, Polonia.
Emilia Ivancu, 2012
