octombrie 05, 2017

Deschizând cartea

Fotografia postată de Emilia Ivancu.

Astăzi este Ziua Internațională a Educației. Am ales această fotografie pentru că, la recentul Festival Internațional „Zilele Arados” pe care l-am organizat alături de prietenii mei din Polonia, Franța, Irlanda, Țara Galilor, mare parte din activități au fost ateliere de limbă și cultură (polonă, irlandeză, galeză), dedicate elevilor de liceu, de la școala primară sau gimnazială din Târgu Jiu și Hurezani. La finalul spectacolului din Plopu, Hurezani, care a marcat, printr-o revenire acasă, finalul festivalului, am observat că unul dintre copiii veniți la spectacol, atunci când adulții povesteau și schimbau impresii, se retrăsese pe un butoi și începuse să citească dintr-una dintre cărțile de pe masa din curte, la lumina felinarului și a ferestrei bucătăriei. Ailbhe Johnson a imortalizat această clipă, unde Laura, cum aveam să aflu mai târziu că o cheamă, atrasă de ce auzise în timpul spectacolului nostru, a vrut să pătrundă singură în lumea cărților acelea magice. Citea și citea fără să audă nimic în jur. A cerut, la plecare, la poartă, o carte. I-am spus să meargă și să aleagă orice carte de pe masă. A făcut-o și a plecat fericită. S-a întors, după după zile, pentru mai multe cărți, aveam o donație de la Editura Eikon, pentru copiii de la festival - nu cred că am văzut de multă vreme un copil care să se bucure atât la vederea cărților. Este imaginea Festivalului Arados, așa cum am convenit cu toții. Și speranța noastră în educație, singura care contează și la care trebuie să contribuim cu toții.

Emilia Ivancu



octombrie 03, 2017

Dansul vieții


Fotografia postată de Emilia Ivancu.

Nu există om mai plin de viață decât cel al cărui suflet trăiește oricum ar fi momentele cu care se confruntă. În viață, am întâlnit câteva situații care m-au rușinat pentru micile mele nemulțumiri pentru că aceste mici nemulțumiri nu reprezintă nimic în comparație cu marile probleme ale oamenilor, iar acești oameni înfruntă viața și se bucură de ea într-un mod uimitor. Azi, întorcându-mă de la universitate, l-am auzit din depărtare pe cântăretul de flamenco de lângă blocul meu cântând la fel de minunat ca zilele trecute. M-am apropiat, lume era multă, dar am rămas uimită de felul cum un bărbat în cârje era cel care trăia muzica mai mult decât toată mulțimea. Cu picioarele oloage și aproape înțepenite, în cele două cârje, își unduia trupul firav cu atâta bucurie și cu ochii închiși încât am simțit o rușine imensă pentru lucrurile pe care le avem și de care nu știm să ne bucurăm. Ce folos să avem picioare dacă nu dansăm? Ce folos să avem buze dacă nu zâmbim? Ce folos să avem daruri de a cânta, dansa, picta dacă ele putrezesc nevalorificate? Ce folos să avem mâini dacă nu îmbrățișăm pe nimeni? Ce folos să avem ochi dacă suntem orbi?... Apoi am mers la minunata prelegere despre Frida Kahlo. Mâine urmează expoziția. Viva la vida! Folosiți tot ce aveți pentru a dansa dansul vieții!

Emilia Ivancu, Facebook, 29 septembrie 2017