1. Bună, Emilia, ce este important de știut despre tine?
Hmmm… Cred că e important să se știe despre mine că sunt destul de nebună încât să cred multe lucruri care altora li se pot părea bizare: că poezia poate schimba viața unui om (la propriu! Mai mult, mi-a spus asta o studentă poloneză și chiar am văzut că poezia poate deschide tot felul de uși), că lumea e un mister nesfârșit în care putem citi încă unele semne ce ni se adresează prin lucruri și întâmplări simple, că scriu așa cum respir, că îmi place la nebunie să călătoresc, că iubirea și prietenia sunt fără început și fără sfârșit și sunt șansa noastră de a ieși din timp.
2. Ce a reprezentat fiecare etapă importantă de educație în formarea ta de acum?
Fiecare etapă a însemnat câte o nouă etapă din structurarea mea și le resimt pe fiecare ca pe o viață separată. Educația mea a început odată cu petrecerea timpului copilăriei cu bunicii mei – și aici nu mă refer numai la faptul că am învățat cu ei să scriu și să citesc înainte să merg la școală, dar a fost perioada în care am învățat că nu e bine să minți sau să furi, dar mai ales să ucizi. Poate suna vetust, prea tradițional, dar cred și azi cu putere în ce spuneau bunicii mei atunci. Am aflat mai târziu că în viață se pot ucide multe lucruri – vise, speranțe, încercări, destine, copaci etc,…iar bunica avea dreptate să spună că a ucide e cel mai mare păcat. Tot la bunici am învățat să mă descurc la sat indiferent ce s-ar întâmpla – am învățat să merg cu picioarele pe iarbă, să văd frăguțele când merg pe deal, să îmi spăl părul cu foi de nuc pentru a fi mai puternic, mai sănătos, mai ruginiu. A fost baza educației pentru mine, acolo mă întorc mereu.
Apoi aș spune că primele patru clase au fost o altă bază – destul de devreme mi-am dat seama că am avut parte de o învățătoare precum Domnul Trandafir – trebuie să-i spun numele – Doamna învățătoare Teodora Mărilă, din Petroșani. Un om și un dascăl pe deplin, și o femeie elegantă, hotărâtă, strictă, cu standarde foarte ridicate pe care și astăzi o vizitez cu drag, pe care, alături de colegii mei din generală am vizitat-o și anul acesta. A fost o perioadă de stabilitate educațională și de tot ce trebuie să primească un copil în primele clase. De fapt, acum că vorbesc despre asta, îmi dau seama că nu etapele în sine au fost importante, ci oamenii pe care i-am întâlnit în aceste etape.
În clasele de gimnaziu a existat un alt ghid al meu – am avut norocul ca profesoara de română – Doamna Lucia Cornea – să îmi ghideze lecturile – plecam în vacanță la bunici cu câte o sacoșă plină de cărți de la dumneaei. Iar lecturile acestea nu erau numai simple lecturi, ele se transformau în discuții ample apoi, întotdeauna mi-a fost mai mult decât un simplu profesor. Cred că a fost Profesorul care mi-a marcat gimnaziul. Și astăzi o vizitez și povestim ca întotdeauna, și astăzi o iubesc la fel de mult.
Liceul a fost o perioadă de lectură și mai intensă și din nou am avut șansa de a avea profesori-mentori. Din nou – un profesor mi-a marcat etapa aceasta –profesorul de engleză, Constantin Rizopol – un profesor absolut excelent, nu numai limba propriu-zisă, ci și metoda. De la dumnealui am învățat cum se învață o limbă străină, cum se lucrează cu dicționarul, cum nu putem pretinde niciodată că știm ceva, mai ales o limbă și nici pe cea maternă, suficient de bine. Cred că în liceu și apoi în facultate am acumulat cel mai mult. Etapa de liceu s-a intensificat și pentru că 3 ani din 4 am lucrat la primul radio local, Radio 21 Petroșani și a fost extrem de importantă pentru că mi-a oferit ocazia să mă joc entru prima dată cu cuvintele într-un mod serios. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, cuvintele pot fi arme, cu ele poți suci și răsuci mințile oamenilor în fel și chip.
Facultatea? A fost o altă perioadă de acumulare, îmi aduc aminte că și în liceu, și în facultate, voiam să ating performanța lui Mircea Eliade de a dormi în fiecare noapte cât mai puțin. Preferam să citesc întruna. Și din nou, facultatea mi-a oferit șansa întâlnirii cu oameni-profesori minunați. Cu toții Doamne și Domni – profesorul Vasile Fanache, de la care Caragiale și Blaga au prins un alt contur, profesorul Virgil Stanciu – care mi-a fost și coordonator la doctorat, de la care am învățat enorm, de la literatura engleză contemporană, la traduceri, filme, idei, lectură, re-lectură – și, de fapt, foarte mulți dintre profesorii din facultate, pe care îi știi și tu, de altfel, foarte bine. Am învățat și multe despre ce înseamnă să te apropii de studenți și să îi respecți pentru a fi tu însuți respectat – cred că un bun exemplu în acest sens a fost Doamna Rodica Pioariu, era pentru noi un etalon și un foarte bun îndrumător.
A urmat apoi perioada masteratului, când am început să citesc mai independent, culminând cu perioada doctoratului, a pregătirilor, a examenelor care au fost toate niște pietre de foc. Cred că nu am încetat niciodată, nicio clipă să învăț…
O etapă esențială în educația mea o reprezintă însă această venire a mea în Polonia. Polonia mi-a oferit ceea ce România, din cauza sistemului, nu mi-ar fi putut oferi niciodată: timp pentru a sta și a citi, răgazul de a gândi, solitudinea de a-mi pune în ordine gândurile și de a le formula. Discuțiile din Catedra de Românistică alături de colegii mei, discuțiile cu studenții mei au fost și sunt și ele o bună formă de educație pentru mine. La aceasta se adaugă șansa extraordinară de a învăța din întâlnirile cu oamenii pe care i-am întâlnit, nu neapărat polonezi. Polonia a fost și este o parte importantă a educației mele, în primul rând pentru că plecând din România, am putut să văd România cu alți ochi, dar să plec și spre alte spații.
3. Cum ai intrat în legătură cu cărțile?
Am crescut lângă cărți – bunicii mei citeau întruna, cartea era principalul obiect din casă, cred că mereu am avut o relație organică de-a dreptul cu cărțile. De când eram copil, a fost un risc să intru într-o librărie sau într-o bibliotecă – ieșeam cu greu și numai cu brațul plin. Niciodată nu m-am ferit de nicio carte – un exemplu interesant cred că poate fi momentul în care, pe la vârsta de 12 ani, am găsit în librărie, într-una din incusiunile mele zilnice în care mergeam să îmi cumpăr ceva nou, o carte cu numele lui Ion Creangă pe care îl iubeam nespus pe vremea aceea. Cartea părea să aibă un titlu despre care nu auzisem până atunci – Povestea poveștilor; am deschis-o și m-am speriat. Dar nu am închis-o – am stat ascunsă în librărie și am citit-o până la capăt. Deși aveam bani să îmi cumpăr o carte pe ziua respectivă, nu am cumpărat-o pentru că mă temeam de ce vor spune părinții mei. Așa că am plecat destul de uimită acasă cu lectura ascunsă-n gând și nu am spus nimic nimănui, de frică, evident, până am ajuns în vacanța de vară la bunicii mei la țară.
Acolo, i-am spus bunicii, temătoare, despre nebunia de carte pe care o găsisesem…scrisă de prea-bunul Ion Creangă, autorul Amintirilor… Bunica m-a întrebat dacă am citit-o pe toată, m-am fâstâcit destul, apoi am întrebat-o despre ce crede cu privire la faptul că Ion Creangă a putut să scrie o asemenea poveste…Bunica a zâmbit și a spus: „Pentru a scrie o asemenea poveste, îți trebuie un mare talent. Iar Creangă l-a avut. Sper că ai citit-o pe toată.” O citisem pe toată și am zâmbit. Aveam 12 ani. De atunci, de la primul hop pe care am simțit că l-am trecut cu privire la o carte, când mi-am dat seama că nu trebuie să avem nici frici, nici pudori când vine vorba despre o carte, am considerat că o carte pe care o primesc, una despre care mi se spune, o carte pe care o găsesc – fiecare e o șansă pe care nu trebuie să o ratez.
4. Cinci sau mai multe cărți care te-au marcat.
Întotdeauna e o alegere grea să trebuiască să selectez câteva titluri.
Voi încerca și ți le voi da într-o ordine aleatorie –
•Philip Roth – Pata umană – pentru compoziție, mesaj, pentru destinul personajelor.
•Varujan Vosganian – Cartea șoaptelor – pentru limba română folosită, pentru încrengătura poveștilor, pentru istoria prezentată altfel, pentru mesajul de speranță de dincolo de orice suferință.
•Haruki Murakami – Pădurea norvegiană –pentru neobișnuitul atmosferei și poezia de printre rânduri;
•Lucian Blaga – Luntrea lui Caron – pentru că este Blaga.
•Andrei Tarkovski – Sculptând în timp – apărută în 2015, la Editura Nemira, pentru viziunea extraordinară asupra artei, poeziei, cinematografului, a vieții prezente în toate cele trei forme…
•John Steinbeck – Despre oameni și șoareci – pentru poveste și mai ales pentru personajul Lennie Small;
•Chinua Achebe – Things Fall Apart, tradusă în română cu titlul O lume se destramă.
La toate aceste cărți aș adăuga niște poeți cu toată poezia lor – Fernando Pessoa, R.S. Thomas, Jan Twardowski, Lucian Blaga, Antonio Gamoneda…
5. Are profesia ta legătură cu cărțile?
Oh, da, din fericire, da. Sunt profesor, în România predam literatură engleză la Universitatea din Alba Iulia, acum, de 10 ani predau limbă și literatură română la Universitatea din Poznan, Polonia. În plus, ceea ce citesc de plăcere fac cumva să ajungă și în articolele mele academice, nu scriu nimic din ce nu vreau și nu îmi place. Poezia și articolele mele academice nu sunt chiar atât de separate, precum nici activitatea de la catedră și toate sunt legate de cărți. Lucrul acesta face să îmi placă foarte mult profesia mea și este foarte ușor să văd astfel cum o carte poate schimba oamenii.
O activitate adiacentă, dar strict legată cu cele de mai sus este cea de traducător. Traduc și asta presupune lucrul tot cu cărțile Cred că traducerea este una dintre cele mai profunde forme de lectură, așa că traduc cu foarte mare plăcere. De fapt, polonă am învățat traducând poezie. Și toate aceste activități formează pentru mine un întreg.
6. Ce te-a determinat să începi să scrii?
Întotdeauna am cochetat cu scriitura, dar am început să scriu cu adevărat serios în primul meu an în Polonia, în 2005. Cred că a fost o modalitatea de a mă adapta la noutatea din jurul meu – o noutate pe atunci foarte străină, uneori foarte greu de digerat – limba, realitatea din jurul meu, depărtarea de prieteni, țară, familie. În plus, cred că un impact mare în impulsul creator a fost confruntarea cu limba română vorbită de polonezi, imaginea culturii și literaturii române așa cum le-am perceput prin îndepărtarea de țară – confruntare care mi-a făcut foarte bine, din toate punctele de vedere. Cred că, în cele din urmă, scriitura a fost o formă de supraviețuire. Și este și astăzi 
7. Ce alte hobby-uri ai?
Alte hobbiuri – filmele. Sunt un cinefil înfocat, cinematografia mi se pare o artă desăvârșită – iar filmele îmi pot crea stări atât de răscolitoare și de insipiraționale încât trăiesc sub impresia câte unui film săptămâni întregi – ca atunci când am vizionat, de exemplu, Winter Sleep (2014), în regia lui Nuri Bilge Ceylan sau După dealuri (2012), în regia lui Cristian Mungiu sau Rubliov (1966) al lui Tarkovski. Am o colecție destul de bogată de filme și cred în arta cinematografică. Apoi, îmi place la nebunie să călătoresc și, din fericire, viața mi-a oferit destule ocazii de a cunoaște locuri, oameni, spații noi – cred că fiecare om ar trebui să aibă posibilitatea de a călători unde dorește și cât dorește, călătoriile ne schimbă totalmente impresia despre lume; numai călătoriile și experiența proprie poate anula prejudecățile și stereotipiile de orice fel.
Un alt hobby pe care l-am avut întotdeauna a fost muzica – nu aș putea trăi fără muzică, cred că o moștenesc pe mama. Muzica mă însoțește mereu. Și am descoperit în ultimii ani muzica tradițională din multe țări, am o colecție chiar frumușică de muzică din toată lumea.
Și, nu în ultimul rând, îmi place să fac fotografii. Pot sta ore întregi cu aparatul în mână, ca într-un joc. Nu sunt un fotograf profesionist, dar cred că uneori reușesc să surprind ceea ce încerc uneori și prin poezie. Vara aceasta, într-o zi cu lumină foarte bună, la malul mării în care marea trimitea spre lume valuri micuțe, dantelate, am stat câteva ore bune pe plajă încercând să surprind felul în care valurile își dantelau spuma chiar înainte de a atinge malul. Îmi place să și gătesc, inventez și schimb rețete, le fur și le schimb continuu.
8. Ce vrei să citești neapărat anul acesta?
Mă interesează momentan trei titluri pe care îmi propun să le cumpăr zilele acestea. Primul ar fi cartea scrisă de Fania Oz -Salzberger și Amos Oz, Evreii și cuvintele – pentru că am citit recent un interviu cu Fania Oz-Salzberger și am fost atât de fascinată de modul în care gândește încât abia aștept să am cartea, de Amos Oz fiind cucerită de foarte multă vreme. Cultura pentru cărți a evreilor despre care vorbește Fania Oz se regăsește, din câte am înțeles, în cartea lor. A doua ar fi un roman pe care o prietenă mi l-a recomandat recent, Darul lui Serafim, de Simona Antonescu. O a treia ar fi Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp. Și nu în ultimul rând, cartea unei autoare poloneze, Olga Tokarczuk, carte intitulată Bieguni (tradusă în românește de Cristina Godun cu titlul Rătăcitorii), o carte greu de definit nefiind nici roman, nici eseu, nici autobiografie, nici istorie, nici poezie, nici studiu psihologic, dar având elemente din toate acestea. Ea pornește de la rătăcitorii clasici din istorie – evrei, țigani – face conexiuni cu prezentul, stilul ei este non-conformist, dar foarte profund. Cartea mi-am cumpărat-o la începutul verii, înainte de a pleca din Polonia și nu am reușit să o citesc, fiind destul de voluminoasă –are 451 pagini.
9. Vorbește-ne despre cărțile tale.
Cărțile mele de poeme sunt, cred, înainte de toate, foarte umane. Cred că poveștile oamenilor, destinul lor, legătura dintre om și lume, dar într-un sens mitic sunt temele principale. Prima carte a fost o carte scrisă împreună cu un poet irlandezo-galez, Diarmuid Johnson, și doar câteva poeme mi-au aparținut, dar tot atunci au apărut și primele mele traduceri din textele lui. Cartea se numea The Birth of Trystan and Other Poems/Nașterea lui Tristan și alte Poeme (2010) și avea și un cd însoțitor, cu înregistrările poemelor în irlandeză, galeză, engleză și română. A fost o carte importantă, pentru că de atunci am știut încotro să merg. Apoi a urmat un volum tot bilingv, dar un volum de autor, tradus în limba polonă de bunul meu prieten Tomasz Klimkowski, care mi-a și sugerat volumul cumva, adunând poemele scrise de mine într-un document și dăruindu-mi-l, informal, de ziua mea, tradus, în formă de manuscris. Cartea, intitulată Jocul de a nu fi mai mult decât sunt / Gra w to, aby nie być niczym więcej niż jestem (Editura Eikon, 2012) a prins apoi o formă mai închegată și a pornit spre editură. Vocea ultimelor texte din volum este mult mai apropiată de vocea de astăzi din textele mele.
Volumul Șamanii și poeții, apărut în 2014 la Editura Eikon, cred că mă reprezintă foarte bine și trasează modul meu de poetic destul de clar. E o culegere de poeme în care simt că s-a creat o țesătură. În cartea lui Tarkovski, Sculptând în timp, am găsit o foarte bună definiție a poeziei în care cred și eu de altfel: „Cât despre poezie, eu nu o percep ca gen literar. Poezia reprezintă concepția despre lume, caracterul special al atitudinii față de realitate. În acest caz, poezia devine filosofia care îl ghidează pe om toată viața.” Cred că toate volumele mele sunt ghidate de această filosofie a vieții care este poezia, cu atât mai mult cel mai recent dintre ele – Noaptea în care focurile vor arde până la capăt (Editura Eikon 2016).
Volumul englezesc, Washing My Hair with Nettles (Parthian Books, 2015), în traducerea extraordinară a lui Diarmuid Johnson, a avut norocul unui traducător care a reușit să transpună și în engleză, limbă care și-a pierdut mult din lirism și din puterea de expresie, viziunea mea despre lume. Toate aceste volume de până acum conțin impresii despre lume și despre poezie, ridică întrebări care sunt întrebările mele sau ale altora, sunt rezultatul unor întâlniri cu oameni, locuri, filme, tăceri, scene. Pentru că poezia este felul în care am privit întotdeauna lumea, însă doar când am început să scriu am devenit conștientă de acest lucru.
10. Ce cultură te-a impresionat în perindările prin lume? De ce?
Cred că nu aș putea menționa numai una, ar fi mai multe. În primul rând cultura galeză și cea irlandeză, dar fiecare în mod diferit. Mi se pare impresionantă bogata tradiție poetică din Țara Galilor, mitologia, limba în care regăsim ecourile unor vremuri foarte vechi, raportarea galezilor la natură în permanență. Pe de altă parte, galezii sunt mai formaliști, în comparație cu irlandezii, care reușesc să creeze o ocazie bună pentru a cânta aproape în orice moment. Am fost recent la Festivalul Internațional de Poezie „Gerard Manley Hopkins” din Newbridge-Kildare și felul în care fiecare membru al unei comunități poate să performeze, să cânte, să recite sau să interpreteze un rol m-a impresionat.
Bunătatea irlandezului de rând mă duce cu gândul la Armenia – o țară de care m-am îndrăgostit irecuperabil – în primul rând pentru oamenii ei. Există o cultură a politeții și a bunătății care te uluiește, iar frumusețea femeilor este fascinantă în Armenia. O cultură deschisă, caldă, lipsită de orice formalism sau de orice artificialitate. Și acum am pe retină imaginea unui bărbat în metroul din Erevan. Era îmbrăcat destul de simplu, ca majoritatea armenilor, dar foarte îngrijit, părea foarte adâncit în gânduri, în timp ce în mâna stângă învârtea un șirag de mătănii. Avea cam 50-55 de ani, părul ca tăciunele, mustață și niște sprâncene tipic armenești, cu ochii precum ochii sfinților din icoane. Privea dincolo de metrou, parcă dincolo de toți cei din jurul său. Nu avea figură pioasă, nicidecum, privirea îi era liniștită, împăcată cu sine. Când s-a anunțat următoarea stație, a pus în buzunarul drept, cu mâna dreaptă, șiragul de mătănii, privirea rămânând-i oarecum la fel de netulburată, iar cu mâna stângă a scos din buzunarul stâng, la fel de firesc, o țigară pe care a început să și-o rotească între degete, cu aceeași naturalețe elegantă cu care rotise pe degete mătăniile, pregătindu-se pentru fumat.
Mi s-a părut o scenă de un firesc fără margini, o poezie a vieții, despre cum, la modul cât se poate de uman, cele două lucruri – șiragul de mătănii și țigara nu trebuie să se excludă, mai mult, cum ele pot să curgă la nivel de gestică, iar autorul lor, actorul pe scena vieții, să nu le joace, ci mai degrabă să le trăiască.
Îmi place mult și Portugalia, cu oamenii ei politicoși, discreți, binevoitori, mereu cu zâmbetul pe buze. În Portugalia mi-a rămas, la prima vizită, o altă scenă pe retină. Eram în Porto, traversam un pod destul de lung. Pe partea pietonală, chiar în față, am văzut o femeie destul de modest îmbrăcată, în vârstă, avea o broboadă pe cap și trăgea după ea un căruț supra-încărcat cu tot felul de lucruri foarte grele. Era legată cu un fel de curea peste mijloc și trăgea din răsputeri, mergând greu. Am ajuns-o din urmă la un moment dat și am auzit că ea, de fapt, cânta. Cânta atât de frumos în mersul ei atât de îngreunat și împovărat și era un așa mare contrast între vocea ei suavă, chiar dulce, neobosită și greutatea din spate. Cred că acestea ar fi țările, culturile sub impresia cărora încă sunt, din diverse motive…
11. Ai un blog? Unde te putem citi?
Nu, nu încă, dar îl voi avea curând.
12. Ce crezi despre literatura română contemporană?
Literatura română contemporană îmi pare a se sofistica în fiecare an, sunt autori din ce în ce mai buni, tematica se răsfiră din ce în ce mai mult. Pe de altă parte, tot literatura română contemporană suferă pentru că tipărirea de carte se face în tiraje mici și multe cărți bune rămân aproape necunoscute din cauza aceasta și a distribuției de carte. Se scrie și multă maculatură, desigur, în dauna tuturor, dar sunt și mulți scriitori buni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele prin țară și care sunt aproape necunoscuți.
13. Crezi că se citește mai mult acum?
Nu știu care ar fi termenul de comparație – dar cred că se citește, în ciuda a tot și a toate. Se citește destul, deși cărțile în România nu sunt foarte ieftine, din contră. Nu cred că cititul va dispărea – am prieteni din multe sfere profesionale și ei îmi spun că citesc. Din nefericire, ceea ce descurajează destul cititul e chiar școala – lecturile obligatorii care impun și o grilă de lectură obligatorie. Nimeni nu-i întreabă pe elevi ce înțeleg ei din cartea respectivă, vin cu ideile plantate de profesori sau de diverse manuale sau site-uri construite cu scopul acesta. Lectura impusă cu scopul de a-l face pe cititor să reproducă ideile altcuiva, fără a le fi înțeles, își pierde scopul în sine. Dar, după cum spuneam, se citește totuși.
14. Trei lucruri indispensabile.
Hârtie și stilou, pașaportul
15. Un mesaj pentru cititori de orice fel.
Lectura ne oferă tot atâtea vieți câte trăim prin cuvintele pe care le citim, fiind una dintre cele mai fascinante invenții ale omenirii. Iar ție mulțumesc pentru aceste întrebări.
Emilia Ivancu,
9 octombrie, 2016
Mela Ruja Diaconu
