Speranța are forma unei piei ce atârnă pe niște oase frânte

Speranța are forma unei piei ce atârnă pe niște oase frânte,
din ea urlă singurătățile noastre suprapuse,
singurătăți în doi,
în care, de atâta tăcere,
începe carnea să cadă de pe noi,
singurătăți în unul,
în care căderile sunt mereu în gol, nesfârșite,
precum coșmarurile ce se repetă în nopți reci
cu fruntea transpirată de frică și febră,
singurătăți în fața morții,
în care oamenii rămân într-un așa mare întuneric că le dispare și umbra,
pentru că nu e nimeni să le aprindă o lumină la intrarea în tărâmul celălalt,
singurătăți ale iubirilor ce sunt aruncate de pe stâncă
pentru că nimic din ce a fost cândva nu mai are aripi să zboare,
pentru că am tăiat, conștienți, 
legătura dintre noi și îngerii păzitori,
singurătăți ale astrelor de lângă care a fugit Dumnezeu speriat
de cât de mult au uitat oamenii iubirea,
singurătatea mea, cea cu capul între veacul de ieri și cel de azi,
singurătatea ta, pentru care voi rămâne singura femeie cu trup de stea,
singurătăți ca a lui – cel care își ascunde semnul crucii sub haină,
singurătăți ca a ei, care-și respiră neputința 
din cămașa de forță a vieții ce o sugurmă,
singurătăți ca ale noastre, ale tuturor, răsfirate, bolnave,
pierdute între ieri și azi,
pe drumul de pe care a fugit și lumina,
singurătăți de oameni care s-au născut să moară, 
cu toții, și nu pentru a oferi mere coapte în dar,
ci pentru a uita fiecare, din ce în ce mai mult,
că totul începe cu o șoaptă,
singurătăți ale iubirilor diluate cu apă,
până sufletul nu rămâne 
decât sub forma unor opinci bătucite de drum și de praf
singurătăți de moarte, 
în care vieții îi e teamă să mai intre cântând...
pentru că azi, mai mult ca oricând,
speranța are forma unei piei ce atârnă pe niște oase frânte

Emilia Ivancu, 8 noiembrie, 2016, Poznan - un poem născut din ținerea de mână