o mână care spală strugurii din septembrie târziu
de praful verii.
Ochi de lemn, goi pe dinăuntru,
dar mai vii decât bătaia de aripi
în care mi-am frânt umbra
atunci când pădurea a început să tremure de frică.
Am pictat pe coloane
viețile sfiților care nu-și vor găsi
niciodată un loc în calendar
Am pictat pe coloane golul ochilor vii
Am pictat pe coloane
mâinile pe care mi le-am frânt în rugăciunea deșartă.
Sub streașină, frunzele au început
să-și piardă mișcarea de fericire
Sub streașină, umbra a intrat în pământ
însă primăvara, din ea, a răsărit un nuc tânăr.
El va duce mai departe
povestea ochilor goi
și a tuturor sfinților ce niciodată nu-și vor găsi
un loc în calendar,
dar peste povestea cărora
ne așezăm capul
oridecâteori clădim noi coloane, galbene ca ceara.
(Plopu, septembrie, 2012, din volumul „Șamanii și poeții”, Editura Eikon, 2014).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu